Foarte interesant că în discuţiile pe care le am, chiar şi în cele mai banale subiecte, folosesc cuvântul “clipă” şi mă întreb dacă nu cumva clipa poate fi surprinsă într-o poză sau într-un cadru? Cred cu mare tărie că atunci când vorbesc despre vreo clipă din viaţa mea nu mă refer la o secundă ci mai de grabă la un moment atât de intens care mă trage de haina sufletului, fie că e o clipă bună sau una dificilă, pe care fie vorba aşa.. tot bună e, doar că îmi dau seama numai după ce a trecut . Şi când mă uit înapoi realizez că de fapt clipele sunt cele care îmi alcătuiesc viaţa mea pentru că ele sunt cele pe care mi le amintesc atunci când mă gândesc la trecutul meu. Dacă timpul materiei îl măsor în secunde sau minute, timpul sufletului meu îl măsor în clipe… şi ce mi-aş dorica toată viaţa mea să fie o clipă, să o trăiesc atât de intens încât să-mi fie ca o clipă.

Poate oare clipă să fie desenată, să fie gravată, să fie pictată.. să meargă în veşnicie? Poate şi singurele astfel de “clipe” sunt icoanele, sunt singurele care au mişcare (în duh) deşi sunt aceleaşi, singurele care transcend, care transfigurează nu contopesc şi nici nu absorb ci desăvârşesc. O viaţă într-o clipă e o icoană.

Desenul însă cred că poate “imortaliza” o clipă şi nu doar un instantaneu. E mâna artistului, e sufletul său, e logica sa, e darul primit, e natura care lucrează, e cosmosul care e martor la “creaţia” lui mică şi totuşi mare în actul de dăruire. Un portret înseamnă o dăruire cu toate ale artistului, cu toată fiinţa sa: cu inima, cu sufletul, cu trupul, cu ochii, cu moştenirea de la părinţii săi..e o integralitate. Şi cu toate ale sale se predă în sufletul celui desenat cu nesiguranţă, cu o uşoară nelinişte venită din posibilitatea greşelii şi totuşi cu nădejdea în acceptarea darului.